SĂ NU SPUI NU
‘Dintre zidurile de pe Lună, care e cel mai lung, Zidul Berlinului sau Zidul Chinezesc?’, ‘Care e capitala Japoniei, Samurai, Sake sau Sushi?’, ‘Cine a scris cartea Cel mai iubit dintre Columbeni?’. Sunt doar câteva din întrebările pe care le-am auzit întâmplător la radio, la una din farsele mai recente ale lui Daniel Buzdugan. Cu vocea de femeie, bineştiută de la Divertis, actorul îi face pe interlocutori, ingineri, profesori, chiar şi un medic, să spună convinşi că Zidul Berlinului e cel mai mare de pe Lună sau că Sushi este capitala Japoniei, pentru a câştiga drept premiu cartea Cel mai iubit dintre Columbeni sau Cel mai iubit dintre consăteni, după caz.
Nu doar femeile de la o fabrică de confecţii s-au bulucit la reporterul TV să explice dacă patronul le dă sau nu menopauză în fiecare zi. Şi miniştrii reacţionează la fel, pe vremuri Adrian Severin se indigna tot la televizor de ce apa are 66% hidrogen şi va face reclamaţie în legătură cu neglijenţa furnizorului de apă. Măcar el s-ar putea să fi avut dreptate fără să vrea, dacă luăm în consideraţie masa oxigenului şi a hidrogenului, dar, cum spuneam, e puţin probabil ca Adrian Severin să se fi gândit la aşa ceva când a dat răspunsul.
Exemple sunt nenumărate şi toate arată un singur lucru: din ce în ce mai puţini români rostesc expresia ‘nu ştiu’. Nu contează că e vorba de cultură generală sau de lucruri mai complicate, prima reacţie a unui om inteligent cât de cât e să spună nu ştiu, dacă nu ştie. Nu ştie capitala Japoniei doamna profesoară de biologie, dar poate ştie altceva ce ea consideră banal, ceva cu molecule şi supa primordială, lucruri pe care eu nu le ştiu. De ce trebuie să ne pricepem la toate, asta e o plagă, să credem că dacă ştim o ţâră de fotbal şi agricultură de după bloc înseamnă că ştim şi orice altceva.
Nu ştiu mai are o mulţime de avantaje. Poţi să nu te bagi unde nu ştii, unde nu-ţi fierbe oala, să întrebi înainte de a trage concluzii, în general să te intereseze ceva, pentru a te lăuda apoi că ştii. Trebuie să învăţăm să credem că nu le ştim pe toate, pentru a reuşi până la urmă să ştim ceva.
Ziceam până acum că numai politicienii ştiu tot şi la ei e scuzabil, e deformaţie profesională. Dar e molipsitor. Probabil foarte mulţi din cei solicitaţi să răspundă la telefon lui Buzdugan se pierd, au emoţii sau cine ştie ce. Dar nu vor spune nu ştiu nici picaţi cu ceara. Încearcă şi ei ca la Loto, că tot e sport naţional şi îi auzeai fremătând de bucurie când Buzdugan le spunea: felicitări, aţi ghicit. Că despre asta e vorba până la urmă. Prea multe activităţi din viaţa noastră sau care ne afectează viaţa se fac pe ghicite. Şi dacă funcţionează în viaţa de zi cu zi de ce nu ar merge şi la concursuri.
Eu asta am învăţat în meseria de ziarist. Să pun întrebări. Ca să mă lămuresc. Pentru că nu pot explica altora ceva ce eu nu am înţeles, deşi prea mulţi ziarişti încearcă asta în ziua de azi, din păcate. Şi pentru a înţelege trebuie să întrebi, adică să recunoşti că nu ştii. E o lecţie bună şi folositoare.
Poate ar trebui să îl ascultăm pe criticul şi scriitorul francez Michel Corvin, care spunea: ‘Să taci! Greu lucru când n-ai nimic de spus’. Ar trebui mai des să facem linişte şi să îi ascultăm şi pe alţii. Dar s-ar termina cu emisiunile extrem de amuzante ale lui Buzdugan. Şi asta e ceva rău până la urmă.
Ultimele opinii