SĂ NU SPUI NU

‘Dintre zidurile de pe Lună, care e cel mai lung, Zidul Berlinului sau Zidul Chinezesc?’, ‘Care e capitala Japoniei, Samurai, Sake sau Sushi?’, ‘Cine a scris cartea Cel mai iubit dintre Columbeni?’. Sunt doar câteva din întrebările pe care le-am auzit întâmplător la radio, la una din farsele mai recente ale lui Daniel Buzdugan. Cu vocea de femeie, bineştiută de la Divertis, actorul îi face pe interlocutori, ingineri, profesori, chiar şi un medic, să spună convinşi că Zidul Berlinului e cel mai mare de pe Lună sau că Sushi este capitala Japoniei, pentru a câştiga drept premiu cartea Cel mai iubit dintre Columbeni sau Cel mai iubit dintre consăteni, după caz.

Nu doar femeile de la o fabrică de confecţii s-au bulucit la reporterul TV să explice dacă patronul le dă sau nu menopauză în fiecare zi. Şi miniştrii reacţionează la fel, pe vremuri Adrian Severin se indigna tot la televizor de ce apa are 66% hidrogen şi va face reclamaţie în legătură cu neglijenţa furnizorului de apă. Măcar el s-ar putea să fi avut dreptate fără să vrea, dacă luăm în consideraţie masa oxigenului şi a hidrogenului, dar, cum spuneam, e puţin probabil ca Adrian Severin să se fi gândit la aşa ceva când a dat răspunsul.

Exemple sunt nenumărate şi toate arată un singur lucru: din ce în ce mai puţini români rostesc expresia ‘nu ştiu’. Nu contează că e vorba de cultură generală sau de lucruri mai complicate, prima reacţie a unui om inteligent cât de cât e să spună nu ştiu, dacă nu ştie. Nu ştie capitala Japoniei doamna profesoară de biologie, dar poate ştie altceva ce ea consideră banal, ceva cu molecule şi supa primordială, lucruri pe care eu nu le ştiu. De ce trebuie să ne pricepem la toate, asta e o plagă, să credem că dacă ştim o ţâră de fotbal şi agricultură de după bloc înseamnă că ştim şi orice altceva.
Nu ştiu mai are o mulţime de avantaje. Poţi să nu te bagi unde nu ştii, unde nu-ţi fierbe oala, să întrebi înainte de a trage concluzii, în general să te intereseze ceva, pentru a te lăuda apoi că ştii. Trebuie să învăţăm să credem că nu le ştim pe toate, pentru a reuşi până la urmă să ştim ceva.

Ziceam până acum că numai politicienii ştiu tot şi la ei e scuzabil, e deformaţie profesională. Dar e molipsitor. Probabil foarte mulţi din cei solicitaţi să răspundă la telefon lui Buzdugan se pierd, au emoţii sau cine ştie ce. Dar nu vor spune nu ştiu nici picaţi cu ceara. Încearcă şi ei ca la Loto, că tot e sport naţional şi îi auzeai fremătând de bucurie când Buzdugan le spunea: felicitări, aţi ghicit. Că despre asta e vorba până la urmă. Prea multe activităţi din viaţa noastră sau care ne afectează viaţa se fac pe ghicite. Şi dacă funcţionează în viaţa de zi cu zi de ce nu ar merge şi la concursuri.

Eu asta am învăţat în meseria de ziarist. Să pun întrebări. Ca să mă lămuresc. Pentru că nu pot explica altora ceva ce eu nu am înţeles, deşi prea mulţi ziarişti încearcă asta în ziua de azi, din păcate. Şi pentru a înţelege trebuie să întrebi, adică să recunoşti că nu ştii. E o lecţie bună şi folositoare.
Poate ar trebui să îl ascultăm pe criticul şi scriitorul francez Michel Corvin, care spunea: ‘Să taci! Greu lucru când n-ai nimic de spus’. Ar trebui mai des să facem linişte şi să îi ascultăm şi pe alţii. Dar s-ar termina cu emisiunile extrem de amuzante ale lui Buzdugan. Şi asta e ceva rău până la urmă.

E plin site-ul Monitorului de două categorii de mesaje. Unele care se încheie cu cuvântul “ruşine” şi cele care ne cer imperios să luăm atitudine, să dăm cu ei de pământ şi să nu ne mai fie frică.
De îndemnul la ruşine am mai povestit. E cunoscută apetenţa românilor pentru găsirea vinovatului, acestă operaţiune fiind confundată cu rezolvarea problemei. Şi vinovatului ar trebui să-i fie ruşine. De cele mai multe ori nu îi este, pentru că ştie că totul se va opri aici. Greşeala e repetată chiar zilele astea, exemplul cel mai limpede e cel cu medicii. Şi comisiile, şi miniştrii caută vinovatul, pe când vinovat e chiar sistemul sanitar românesc, în comă de mulţi ani de zile.

Aşa că e normal să strigăm “Ruşine!” cine ştie cui şi după aia să stăm relaxaţi că ne-am făcut datoria civică, e metoda românească, acel “ruşinică” al Cârcotaşilor, socotit pedeapsa supremă. Noi doar aplicăm metoda la extrem, nu e brevetată de noi, ia uitaţi-vă la Michael Phelps care a fumat marijuana, a spus că îi este ruşine şi l-au iertat, iar pe japonezul ăla, care nu a avut inspiraţia să se scuze, l-au exclus din viaţa sportivă.

Dar mai important decât asta e cerinţa, imperioasă uneori, adresată doar nouă ziariştilor să facem ceva, să luăm atitudine. Şi nu ştiu cum s-ar putea face asta. Cum să dăm cu “ei” de pământ? Cum să facem efectiv? Dincolo de a scrie, ce se mai poate face, ca ziarist? Pentru că eu am impresia că “ei”, cei care ne conduc, au ajuns să fie aşa de urâţi de ceilalţi, încât suntem îndemnaţi să îi înjurăm în ziar, să scriem toate zvonurile pe care le auzim, să îi ameninţăm că le dăm cu ranga în gură.

Iar România nu trebuie să devină o ţară de specimene gen Mircea Badea, care are impresia că umblă pe un cal alb şi împarte el dreptatea cu sabia primită de la motanul Felix. Ce rezolv dacă spun că îl prind eu pe ăla şi îi dau un pumn în gură? Care e diferenţa, ca rezultat final, între cei care strigă ‘ruşine’ şi zicerile lui Badea? Nu pot să zic că nu mi-e frică de nimic, am chiar o listă destul de lungă, dar aşa ceva tot mârlănie consider, nu un semn că ziariştii nu procedează aşa de frică.

Dincolo de asta însă, ce ar trebui făcut şi nu se face, e o curiozitate legitimă de ziarist, doar pentru cititori scriem în fond. Deci avem o ţară de oameni nervoşi sau exasperaţi sau şi una şi alta. Cum procedăm?

Foarte greu vom scăpa de ceea ce deja multă lume numeşte ‘efectul Caragiale’. Mai întâi a apărut informaţia că 75% din români, conform unui sondaj făcut de nu ştiu cine, vor un preşedinte cu mână de fier, care să facă ordine, ce tot atâtea parlamente şi alte prostii. Apoi am citit comentariile la articolul colegului meu Florentin Florescu despre Ceauşescu. Comentarii la care, recunosc, am râs uneori cu lacrimi. Normal, prima frază la care te gândeşti e cea a amicului Nae din Situaţiunea care aşteptând să-i nască nevasta îi spunea lui nenea Iancu că la noi trebuie ‘O tiranie ca-n Rusia…Nu mai merge, mă-nţelegi, constituţia, care aceea ce vezi că se petrece, nu poţi pentru ca…’.

Mulţi politicieni ar trebui să se uite-n oglindă şi să îşi spună că situaţia de fapt este din vina lor. Oameni care în 2009 spun că pe vremea lui Ceauşescu era de o mie de ori mai bine. E drept că eu simt şi o boare de prostie în comentariile nostalgicilor la articolul mai sus menţionat sau măcar inadaptare plus câteva picături din vechea invidie românească. Acuma nu mai ajunge o anonimă ca să îl bagi la bulău pe vecinul care are Dacie mai bună ca tine.

Dar autorul articolului a fost făcut golan (ar trebui să fie mândru), că de ce numai părţile rele au fost scrise despre Ceauşescu (au fost şi părţi bune?), că nu era de mâncare pentru că totul mergea la export şi nici datorii externe nu erau (da, ţin minte, se bucura lumea pe stradă că nu avem datorii, că dăm totul la export şi noi mâncăm oaseşi stăm în frig). Că mâncare nu era, dar măcar eram sănătoşi, acuma mâncarea e cu E-uri. Şi că pe Ceauşescu îl va judeca ‘posterioritatea’ ( aici chiar am râs în hohote, nu ştie cel care a scris, dar chiar are dreptate).
Pur şi simplu nu-mi pot explica dorul ăsta de o perioadă îngrozitoare, din vieţile noastre, ale tuturor. Cum poţi să tânjeşti după vremurile alea mizerabile? Era chiar aşa important că te duceai la tovarăşu’ prim secretar, îl pupai în cur şi-ţi dădea butelie? Demnitatea de om liber, sărac, necăjit poate, dar liber chiar nu înseamnă nimic pentru atât de mulţi oameni care vor să îi dea posibilitatea unui preşedinte să poată să se gândescă măcar la control absolut?

Interesant este că cei mai mulţi nu ar recunoaşte nici în ruptul capului că se gândesc la ei, că ar trăi mai bine dacă Big Brother ar avea grijă de persoana lor, să le dea salariu şi casă şi ei să frece menta cu mare succes. Nu, nu de ei e vorba, de ceilalţi. Care trebuie ajutaţi. La fel ca cel beat mangă din schiţa Monopol a lui Caragiale care propunea un monopol al ‘ac’cololului’ la sate că ţăranii sunt beţivi.
Credeam că nostalgia asta după tătuca, omul cu mână de fier care face dreptate va dispărea, însă văd că respectivul curent face prozeliţi. Toţi sunt patrioţi, vor binele ţării şi dacă vor deveni şi mulţi pe lângă alte însuşiri, vom avea probleme. Avem o guvernare şovăielnică, în timp ce criza se îndreaptă spre noi ca un tren de marfă cu mecanicul mort, cum spune CTP. Deci mari frământări sociale probabil, de care mulţi aşteaptă să profite.

Ce vom face oare dacă Doamne fereşte? Ne vor lăsa o bucată de ţară nouă, ăstora care mai vrem Parlament, bun, rău aşa cum e şi democraţie şi separarea puterilor în stat? Sau ne vor pune la dispoziţie câteva zile să putem pleca din ţară? Să sperăm că nu ajungem vreodată acolo, la mâna patrioţilor care nu ştiu nimic altceva. Pe care tot Caragiale îi descrie cel mai bine:
Moftangiul român poate avea sau nu profesiune, poate fi sărac sau bogat, prost ori deştept, nerod ori de spirit, tânăr, bătrân, de un sex sau de altul sau de amândouă, el a fost, este şi va fi rrromân adevărat… Să te păzească Dumnezeu să ataci Rrromânia lui oricât de pe departe, căci moftangiul român e aci gata sa te zdrobească.

S-auzim de bine,
Cătălin Moraru

La fel ca reporterii ProTV care au fost batuti cind filmau un incendiu si dupa aia scosi vinovati ca ce cautau acolo, ziarista de la care presedintele cel mai nou ales a confiscat telefonul tinde sa fie cea vinovata de incident, ca i-a pus presedintelui intrebari. Cam tot asa e reactia multora, da’ ziarista aia ce cauta acolo? Isi facea meseria, mai oameni buni! Asta cauta! Mai bine sau mai rau, cum stia si ea. Ziarist nu esti de la 8 la 16 si dupa aia mergi acasa cu cumparaturile facute, esti ziarist 24 de ore. Basescu putea folosi binecunoscutul ‘no comment’ in loc de ‘ce vrei pasarica?’ si se incheia discutia.

Fara indoiala ca gestul presedintelui e unul golanesc, dar reactia la adresa ziaristilor e interesanta. Si in posturile de pe site-ul nostru am intilnit aceeasi reactie. Am invatat eu pe vremuri ca toata lumea citeste ziarele sau se uita la televizor, dar pe ziaristi nu ii iubeste nimeni. Insa de la neiubit la injurat… Autoritatile incep sa aiba aceeasi reactie, amintiti-va de cameramanul TVR batut de suporterii Stelei, jandarmii au spus ca fusese vina lui ca intrase intr-o zona de conflict si nu au intervenit deloc.

Ce ar fi spus telespectatorii TVR, aceiasi care au aprobat punctul de vedere al jandarmilor, daca filma cameramanul panselutele din fata stadionului si le spunea ca nu merge mai departe ca e zona de conflict? Ce parere ar avea cititorii daca ziaristul ar scrie ‘l-am intilnit pe Basescu in ziua referendumului, dar nu l-am intrebat nimic pentru ca parea ocupat?’. Asta fac ziaristii, printre altele, ni-i arata pe cei care ne conduc asa cum sint ei. Lucru important, zic eu. Relatia lui Basescu cu presa e cunoscuta deja, faptul ca nu prea suporta ziaristii, mai lipsea sa ii traga si una peste bot impertinentei care ii pune intrebari si era lamurita treaba.

Pe indignati nu asta i-a deranjat, ci faptul ca presedintele i-a zis respectivei ‘tiganca imputita’, in masina proprie, cu geamurile inchise, unde nu auzea nimeni. Oare daca ii zicea ‘romanca imputita’ se mai indigna vreo organizatie sau vreun forumist din aia care au citit editorialul lui Florentin Florescu si nu au inteles nimic? Citi din indignatii astia spun la ei in sufragerie romi si nu tigani? Nu e problema ca ii spune reporteritei aleia ‘pasarica’, ca ii confisca telefonul, ca o repede si o insulta. Problema e ca de ce ii spune tiganca la el in masina, cind nu mai aude nimeni decit sotia si telefonul ala care ramasese deschis. Asta e defectul lui Basescu, ca injura cind e intre patru pereti si ii face pe ziaristi tigani, ca in rest e perfect.

Politicienii nu sint sfinti. Cei romani, cu atit mai putin. Trebuie sa invatam sa le cerem sa isi faca treaba pentru care i-am ales acolo unde sint, sa respecte legile tarii, sa rezolve nenumaratele probleme din Romania si sa inteleaga ca notiunea de persoana publica inseamna si faptul ca poti fi intrebat de ziaristi una-alta. Si, daca macar incearca sa faca cele de mai sus, acasa sau la ei in masina, pot sa injure pe cine vor, nu ar trebui sa ne intereseze.

Un domn de la ministerul ala cu pestele se tot chinuie de ani buni sa isi introduca reglementarile visate. A incercat pe vremuri si nu i-a iesit, a mai incercat acum recent si ii iese. E vorba despre faimosul de acum carnetel de pescar. Regula zice ca fiecare pescar tre’ sa aiba un carnetel in care sa scrie fiecare peste pe care l-a prins, ce fel e, greutatea si data capturii. Ba chiar si pestisorii pe care pescarul milos ii arunca inapoi trebuie trecuti in carnetel. Ca altfel nu stiu ce jale se intimpla, nu mai iei permis de pescar anul viitor. Din fericire nu sint pescar, insa nu poti sa nu rizi imaginindu-ti cum sare controlorul din tufis si il ia la intrebari pe pescar, daca are carnetel si ce scrie acolo. Pescuitul romanesc are nevoie de controale, nu de carnetele, mai nene. Nici nu m-am mai obosit sa il intreb ce crede despre succesul carnetelului de pescar pe Corneliu Popescu, care e sef pe baltile din Romania. Uneori e obositor sa vezi timpenii aplicate zi de zi si cu metoda. Fura aia in Delta ca spartii, cu firme legale, pescuiesc tot ce le trece prin cap si fara limite. Aici la Botosani se face braconaj cu plase monofilament de kilometri, scot oamenii tot din balta la o singura trecere. Dar nu ai succes cu ei, asa ca navalesti pe pescaru’ asta micu’, el prinde rosioara si se mai bucura la un crap duminica, asta e dusmanul pestelui, sa-l punem sa faca un carnetel cu capturile, ca oricum nu foloseste la nimic. Ii compatimesc pe pescari, dar trebuia sa ii ajunga si pe ei metoda de guvernare romaneasca. Parca il si vad pe un din ala la televizor explicind gomos ca specialistul ca asa e si in UE, umbla pescarii cu carnetelul dupa ei. Pasul urmator e probabil sa te duci cu oasele la control, sa vada daca nu ai scris gresit in carnetel. Reguli facute pentru oameni, spirit practic, capacitatea de a rezolva problemele reale, astea deja sint considerate probabil capacitati supranaturale de oamenii astia care ne conduc.

Revista Time a denumit asa ‘fenomenul Internet’ si a oferit in acest an premiul de cel mai bun jurnalist cititorilor sai online, pentru contributia lor la actul jurnalistic. Intr-adevar, avem de-a face cu un o ‘explozie’ online pe care nu o putem neglija, acesta e cel mai simplu motiv pentru existenta si crearea acestui blog, de a incerca sa fim mai aproape de ceea ce au sa ne spuna cei care ne citesc.
Din pacate nu orice explozie inseamna ceva bun. Eu cred ca tentativele de civism online, incercarile de a pune intrebari pertinente sau de a oferi solutii, tot ceea ce inseamna ‘res publica’, binele public, al nostru, al tuturor, toate astea sint aproape inexistente in Romania. Definitia forumurilor si a discutiilor online din Romania pare sa fi fost ghicita cel mai bine de Ion Iliescu – un personaj pe care nu il iubesc deloc, dealtfel – care denumea toate acestea ‘mahalagism pe linga calculator’.
Evident ca asta nu ne opreste, dar m-am maturizat demult si nu ma astept ca pe blogul Monitorului sa inauguram un spatiu online de discutii civilizat. Apucaturile majoritatii forumistilor sint aceleasi, ca si ei sint romani verzi. Trebuie sa aiba dreptate intotdeauna, domina mizeriile si discutiile de genul ‘ce i-am zis-o’, sub dulcele acoperis al anonimatului. Care de fapt nu exista, dar asta e partea a doua. Cind dispare anonimatul, e o problema grava, i-am scris numele in clar unuia care injura pe site-ul nostru si l-am intrebat ce informatii mai vrea sa mai publicam despre el, virsta, adresa, venituri, etc. De atunci nu a mai comentat, aparut, vazut. E greu sa scrii ceva si sa iti asumi ce scrii in tara noastra, am stat prea mult probabil speriati si de umbra noastra. In vreme ce altii de aiurea iau premii de jurnalism online sau editurile le iau blogurile si le transforma in carti, noi ne injuram unii pe altii pe forumuri sau discutam subiecte de doi lei, vezi zecile de comentarii de pe site de acum citeva zile despre nu stiu ce interlop amarit din Botosani.
Dar asta e mai putin important. De fapt eu vreau sa va spun bine ati venit pe blogul Monitorului, o sa incercam sa il facem cit mai deschis si mai interesant. Incercam sa scriem aici povestile din spatele articolelor, sa lamurim de ce si cum am scris ceva anume, cit si acele stories care nu isi au locul in ziar, ci intr-un blog. Va astept cu idei, comment-uri, posturi, sper sa nu fim nevoiti sa stergem prea multe din ele. Zic asta pentru cei care nu inteleg ca nu critica e deranjanta. Ziaristul deranjat de critici, care nu poate gresi, are o mare problema. Chiar si atunci cind critica e neindreptatita, inseamna ca cititorul nu a inteles, nu din cauza ca e prost, ci pentru ca nu ai explicat bine, nu ai fost suficient de clar in articol. Deranjante sint injuraturile, atacurile si limbajul suburban. Si prostia e si ea deranjanta, dar asta stiti deja. Vom incerca sa ne aparam de asta, pe cit posibil, dar nu imi pun prea mari sperante. Dar in final trebuie sa mai lamuresc un detaliu. De obicei absolventii cu brio de patru clase plus scoala vietii sint cei mai suparati cind le dispar murdariile postate si striga cu litere mari ca e un atentat la libertatea de exprimare. Dupa umila mea parere libertate de exprimare inseamna ca poti sa iti faci un site, de exemplu, si sa scrii tot ce iti tuna prin cap, nimeni nu te cenzureaza, poti raspunde in instanta pentru ce scrii, dar atit. Insa, la altcineva in casa, nu te poti simti ca acasa, decit daca iti da voie proprietarul. Simplu, e vorba doar de respect reciproc, de fapt. Astea fiind spuse, astept sa ne vedem si sa ne citim.